eram in autocar.ieri. nu aveam playeru care sa-mi cante gandurile deci mintea imi era ratacita undeva departe, intre siguranta si teribilism.eram partial plictisita si scarbita de acelasi drum...autostrada, centura, dealuri, centura, valea oltului, acasa.si cum stateam eu in egoismul meu si purtam un dialog imaginar am vazut cea mai trista imagine pe care ochii mei o puteau vreodata percepe. un copil. maxim 4 ani. fata complet desfigurata de arsuri..mainile la fel.inainta tinandu-se de scaune cu manutele mici,rosii, cu degetele arse si cu un bandaj rosiatic pe barba.a trecut pe langa mine si mi-a zambit. l-am privit adanc in ochi si i-am facut cu ochiul. nu de bucurie. de amiratie pentru curajul cu care m-a privit,de compasiune pentru cosmarul prin care a fost nevoit sa treaca,de speranta pentru lumina si caldura din ochii lui. m-am sprijinit de geam si am plans.am plans incet si tacut.am plans pentru un copil a carui viata nu o cunosc, dar stiu cum o sa fie de acum inainte. pentru un copil inocent care n-o sa fie tratat niciodata egal. pentru un copil care inca spera, se bucura si zambeste. pentru un copil care are curajul sa-si arate sufletul. pentru un copil care ne poate da tuturor o lectie despre ce inseamna sa fii om, despre legatura pe care se presupune ca o avem cu totii, despre esenta, despre interior si speranta.pentru un copil care transmite mai mult decat putem duce.

cand a coborat mi-a facut cu mana....