sibiu.2007.

Ma ridic si imi caut din priviri telefonul. Ceasul digital arata 5:07. E cinci dimineatza si eu am stat pana acum sa termin cartea. Brusc, ma cuprinde un soi de panica amestecata cu mustrare de constiinta. “Nu trebuia sa stau atat”..apoi imi dau seama de absurditatea gandului. Ma cuprinde o liniste interioara si imi dau seama ca am dreptul sa-mi permit sa pierd o noapte citind. Am dreptul sa-mi pierd chiar mai multe, si toate daca vreau, facand ce imi face placere. Nu exista nicio regula care sa interizca sa-ti traiesti viata dupa bunul plac. Somnul noaptea si munca ziua e doar o conventie nescrisa a oamenilor ca sa fim toti la fel, si sa ne incadram in acelasi cerc limitat.Incep sa ma simt de-a dreptul multumita de mine. Mereu am fost de parere ca scopul vietii e fricirea, dar nu fericirea pe care o consiera altii potrivita pentru tine, nu acea fericire izvorata din admiratia celorlalti fata de cariera, viata personala, etica sau moralitatea ta.Ci acea fericire care vine dinlautrul fiintei umane, si care iti aduce cate un zambet pe fata in fiecare zi, fericirea care te face sa iubesti viata si sa te agati de ea cu toate puterile.
Ma ridic si deschid larg geamul,si privesc linistea de afara. Trag adanc aer in piept si am impresia ca sunt martora unui lucru sacru. Orasul e atat de linistit noaptea. Fara agitatie, imbulzeala, injuraturi, tipete, certuri, egoism, suferinta, lacrimi. E ca o fiinta umana privita in toata puritatea ei: calma,senina, linistita. Doamne, ce fericit e orasul noaptea! Stau si ascult tacerea. Las geamul deschis sa intre racoarea in camera, sau poate vreau sa simt fericirea mai de aproape, si ma asez in pat. Adorm cu un zambet linistit pe fata, si cu vechiul ursulet in mana dreapta. Sunt un copil.
Ma trezesc a doua zi dimneata si primul lucru pe care imi cad ochii e lapopul. De multe ori am vrut sa scriu, dar ceva m-a oprit de fiecare data. Un fel de teama ca, desi in mintea mea toate gandurile mele par atat de profunde, legate, pure, s-ar putea totusi sa nu iasa nimic din cuvinte. Cum pot cateva litere aliniate sa-ti dea acelasi sentiment ca un gand? De ce nu putem transmite ganduri, cu sentimetele ce le corespund? Cuvintele sunt aspre, aproape moarte. Sunt atatea lucruri pe care nu le inteleg oricat de mult m-as stradui. Nu inteleg, de exemplu, de ce unii au atat de mult si unii atat de putin. Sub ce legi insipide traim cand vedem ca unii beau apa murdara si altii fac baie in sampanie. Se zice ca la nastere suntem egali. Si totusi, o stim prea bine, nu suntem deloc egali. Totul tine de a fi la locul potrivit in momentul potrivit. Sau de a avea tupeu, si un simt moral sub 0. Si simt un gol in stomac cand imi aduc aminte de copilul de ieri. Nu venise ca cerseasca. Voia sa munceasca cinstit, pe niste bani cinstiti ca sa-si ajute familia. Si tristetea de pe fata lui la fiecare usa inchisa, la fiecare refuz, si multumirea de pe fata lui la cei cativa banuti primiti, si bunul simt, pe care nu-l intalnesti decat la oamenii modesti in ziua de azi, si simplitatea lui, sinceritatea si rugamintea din ochii lui, privirea indreptata in jos, parca el insusi obosit de propria viata, la cei 13-14 ani pe care ii avea transmit mai mult decat a transmis lumea in ultimul deceniu.Mi se pare pur si simplu inuman ca un copil sa fie nevoit sa traiasca asa. Mi se pare inuman ca unui copil sa-i fie rapita copilaria din cauza unui lucru atat de jalnic si totusi vital, banul. Si totusi, numai acesti copii sunt capabili sa-ti intoarca zambetul atat de sincer, cu toata suferinta lor,cu toate lipsurile si cu toate dorintele lor de copii, ascunse si tinute strans langa inima, dorinte care, stiu deja, n-o sa-si gaseasca materializarea niciodata.

Si totusi, stau in racoarea neobisnuita pentru zilele acestea de vara, in balcon, si ma uit multumita spre orasul meu. Il iubesc. Pe el, cerul de deasupra mea, pamantul de sub picioarele mele si parintii care mi-au dat viata.